Eu ştiu o treabă! Şi e una d-aia grea, cică „de bărbaţi”, nu glumă!
Frate, când îţi dai demisia, mai ales p-aia de onoare, păi rămâi demn şi te apuci de altceva! Că dacă te întorci, după nici 6 luni, imaginându-ţi că oamenii au uitat, acolo unde te-au scuipat unii, cum îţi poţi imagina în acelaşi timp c-o să te pupe pe bune? Aşa, în fantezia ta, cum ar putea arăta o echipă adevărată în atare condiţii?
Fără supărare, dar chestia asta miroase mai degrabă a poftă inexplicabilă(?!) de a ocupa o funcţie de conducere. Oriunde, oricum. Nasol moment!
Nu că nu pot dormi io noaptea de grija PNL Giurgiu, dimpotrivă, dar e imposibil să nu dau cu pixu’ când văd cu cât tupeu vorbesc peneliştii despre reformarea clasei politice– dar doar la alţii, despre bărbăţie politică– dar doar la alţii, despre tinerii frumoşi şi liberi– dar să-i promoveze alţii.
Acum, pe bune, cum să nu zici ceva când îţi sar în ochi PNL-iştii ăştia simpatici, dar care se bat între ei mai ceva decât o fac cu adversarii politici? Doar ca să fie şefi. E? Cu ce armată? Cu ce tupeu şi care onoare?
Jur că nu pricep: cum să-ţi dai demisia de onoare din funcţia de preşedinte al PNL şi, la doar câteva luni, să candidezi pentru aceeaşi funcţie? Dacă nu se ocupă cineva rapid, o fac eu, promit: vă înscriu la o competiţie pentru Cartea Recordurilor, cu preţioasa candidatură la funcţia de preşedinte. De orice… fel ar fi el.
Şi cum era aia? „Da, domn’ judecător, onoarea mea, săru’ mâna, nereperată, cum remâne?”
E, las’ că mi-o reperez singur…
Nedumerita