Era o vorbă, bunăoară:
De’-o lume maaare, prost făcută,
Care se termina, cinstit:
„Căcaţii scriu în loc să pută”.
Se-întâmplă, iată, iar şi iar,
La mari ori mici. Rapid, duios.
Şi-o să rămână pe vecie:
Căcaţii zic că scriu frumos…
Nu-i greu să nu-i observi,
Vezi bine! Emană multe-n ritm strigat,
Şi-,ntotdeauna, despre ALTUL spun
Că miroase a căcat.
Cu aere din fundu’ minţii
Întunecate, mai mereu,
Stropesc în jur, în căzătură;
Rămân întinşi, ca preşul greu.
Şi pentru că-s „cinstiţi”, căcaţii
Acuză că-s intimiiiiidaaaaaţi,
După ce laude-şi dau singuri,
Ca de la… fleacuri la căcaţi.
-„Ce pute- acolo, frăţioare?
Urât, mârşav şi- otrăvitor!”
Striga din fund, tot el, căcatul,
Uscându-se încetişor!
Deci, toată lumea tre’ să-l ştie!
De jos, de-acolo, strigă tare,
Să nu cumva să-l ocolească
Un om cu buzunarul mare.
Păi, toate-s vechi pe lumea asta
Şi nici un pic nu s-au schimbat.
Dar, sigur, Lumea-un lucru ştie:
Să ocolească un căcat…
Aşa că, baby, nu mai plânge,
Încearcă-un pic să fii bărbat!
Că, altfel, vorba’-i şi mai bună:
Mai bine o peniţă „boantă”
Decât o pastă DE CĂCAT.
The end(mulţam pentru inspiraţie, rămân datoare :)))
