Întotdeauna mi-a plăcut umorul si mai ales cel fin. La fel si ironia.

Genul literar pe care îl prefer este pamfletul.

In egala măsura am urât penibilul. Mai ales penibilul în care se pun unii. Cu atât mai mare este penibilul atunci când protagonistul este un personaj de la care ai așteptări. Așteptări justificate de educație, poziție socială, mediu de conviețuire.

Iată de ce înțeleg să scriu ceea ce urmează:

 Sunt momente in care parca o înțeleg pe Dana Budeanu care vrea sa zică,  atunci când le spune unora : “va rup pe genunchi!”.

Chiar dacă nu sunt întru totul de acord cu personajul, nu pot să nu-i dau dreptate când văd că moda ultimelor zile, propagată cu asiduitate pe rețelele de socializare de un alt personaj, personaj parcă decupat dintr-un tablou rubensian și îmbrăcat în bleu-jandarm, aflat în excursie permanentă prin județ și nu numai, dar care a uitat să își ia pietricele ca Hansel și Gretel(voi povesti cu altă ocazie de ce le spun așa și unde sunt pietricelele luate)ca să găsească drumul spre casă,  este să își posteze fotografii cu persoanele întâlnite pe (noul) traseu.

Dacă ar fi doar atât, aș fi crezut, poate, că omul e mândru de ce a descoperit și a întâlnit și că vrea să ne bucurăm împreună de cunoștințele sale. Dar nu, povestea e dusă în derizoriu prin încercarea de compromitere a unor oameni, despre care instinctul îmi spune că sunt de bună credință.

Compromitere care e dată de ideea trădării. Trădare manifestată prin pozarea lângă personaj și prin interpretarea dată de personaj gestului nevinovat al protagoniștilor de a se imortaliza împreună. Necredinciosul, așa să îl numim, numele având origini date și de un personaj dintr-o baladă, dar care era mai turc și mai moș, încearcă să ne facă să credem.

Să credem că e puternic și că angajamentele pe care și le-a luat în fața noilor și actualilor stăpâni sunt duse la îndeplinire prin depășirea planului cincinal.

Și pentru asta, cum a făcut mereu, se folosește de oameni de bună credință, oameni pe care îi minte, sau cum ar spune un alt clasic în viață “îi cardește”, el fiind apropiat termenului prin apartenența dată de origini.

Îmi vine în minte ce strigau pozarii pe litoral când eram mic: “faceți poze cu maimuța!”, asta că tot e sezon estival.

Dar personajul uită că tot pozarii strigau și : “nu dați banii pe prostii, luați hăinuțe la copii!”.

O avea, n-o avea bani, chiar nu-i duc grija. Și chiar e treaba lui ce face cu ei sau prin ce interpuși/personaje (urși din Cartea Junglei sau pelicani fără aripi dar cu stele) și-i dobândește/cheltuie. Să-și țină singur socoteala. Dar să și-o țină pe-a lui!

Că acu’, vorba aia din popor, dar zisă mai pe invers, cum se pare că îi place lui, cine râde la urmă, a înțeles poza mai târziu!

Pamflet fiind, nu răspund. Nici la provocări și nici dacă, întâmplător, vreo persoană cu pretenții (sau fără) se regăsește, în proporția de el stabilită, în pielea personajului.

Până spre sfârșitul lui septembrie cred că personajele de mai sus o să-și rupă măștile de supărare, asta dacă nu ați dedus deja cine sunt.

Promit că revin cu noutăți!

Camil Velu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.