Era o vorbă, bunăoară:

De’-o lume maaare, prost făcută,

Care se termina, cinstit:

„Căcaţii scriu în loc să pută”.

Se-întâmplă, iată, iar şi iar,

La mari ori mici. Rapid, duios.

Şi-o să rămână pe vecie:

Căcaţii zic că scriu frumos…

Nu-i greu să nu-i observi, 

Vezi bine! Emană multe-n ritm strigat,

Şi-,ntotdeauna, despre ALTUL spun

Că miroase a căcat.

 

Cu aere din fundu’ minţii

Întunecate, mai mereu,

Stropesc în jur, în căzătură;

Rămân întinşi, ca preşul greu.

Şi pentru că-s „cinstiţi”, căcaţii

Acuză că-s intimiiiiidaaaaaţi,

După ce laude-şi dau singuri,

Ca de la… fleacuri la căcaţi.

 -„Ce pute- acolo, frăţioare?

Urât, mârşav şi- otrăvitor!

Striga din fund, tot el, căcatul,

Uscându-se încetişor!

 

Deci, toată lumea tresă-l ştie!

De jos, de-acolo, strigă tare,

Să nu cumva să-l ocolească

Un om cu buzunarul mare.

 

Păi, toate-s vechi pe lumea asta

Şi nici un pic nu s-au schimbat.

Dar, sigur, Lumea-un lucru ştie: 

Să ocolească un căcat…

 

Aşa că, baby, nu mai plânge,

Încearcă-un pic să fii bărbat!

Că, altfel, vorba’-i şi mai bună:

Mai bine o peniţă „boantă”

Decât o pastă DE CĂCAT.

The end(mulţam pentru inspiraţie, rămân datoare :)))

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here