La originea vieţii stă familia, iar la temelia ei stă căsătoria care e „laboratorul” formării personalităţii umane şi celula de bază a stabilității societății. Același lucru este valabil și în politică.

La fel ca și căsătoria, politica nu înseamnă neapărat un act de curaj, mai multe responsabilităţi sau o nevoie de siguranţă, ci ţine de modul în care fiecare percepe aceasta noţiune. Într-o căsătorie/ într-un partid politic este important ca partenerii să aibă idealuri comune. Dacă acestea lipsesc şi nu se poate ajunge la un consens, din păcate, nici cea mai bună comunicare nu poate salva căsnicia/partidul. Constatăm în prezent că indivizii de pe scena politică nu mai înţeleg şi nu mai ştiu cum să răspundă aşteptărilor celorlalţi şi, în condiţiile numeroaselor alternative confuzia pare să fie o regulă. Astfel apare traseismul politic.

Concubinajul, alias traseismul politic este în mod cert o convieţuire cu caracter de relativă stabilitate. În lumea modernă, se discută foarte mult despre acest subiect controversat, exemplele fiind extrem de multe și generoase, inclusiv în județul Giurgiu (a se vedea cazul lui Marin Anton și cel al lui Lucian Iliescu). Foarte mulţi cred că, dacă vrei să fi modern, trebuie să trăieşti în concubinaj politic. Şi la noi în ţară, concubinajul politic tinde să devină o „normalitate”, o formă de convieţuire aşa-zisă liberă, numită cu ironie „căsătorie de probă”.

Din păcate din ce în ce mai mulți așa-ziși politicieni aleg să trăiască în concubinaj, legalizând relaţia pe termen scurt și plimbându-se din partid în partid. Fenomenul concubinajului politic a început să câştige teren în detrimentul stabilității politice.

Într-adevăr, concubinajul politic nu presupune răspunderi fundamentale. Statutul de politician stabil („căsătorit”) antrenează mult mai multe obligaţii în viziunea societăţii, a comunităţii, ori tocmai de aceste responsabilități încearcă astăzi politicienii traseiști să fugă.

Aleșii au început să schimbe carnetele de partid ca pe camăși, îndrăgostiți până peste cap de putere. Unii dintre ei au chiar patru formațiuni la activ, dar până la  alegeri mai au timp!

Cazuri de schimbare a afilierii politice pot exista oriunde, însă sunt țări în care acest lucru este mai frecvent decât în altele și în care se discută chiar de o patologie. Să luăm exemplul UK – unde Mark Reckless, parlamentarul alegătorilor din circumscripţia electorală Rochester and Strood a fost al doilea care a renunţat la postul de parlamentar obţinut ca şi candidat al Partidului Conservator pentru a trece în rândurile UKIP. Douglas Carswell a fost primul membru al principalului partid din coaliţia de guvernământ care, în 28 august 2014, a renunţat la poziţia deţinută în Camera Comunelor şi s-a alăturat naţionaliştilor de la UKIP.

Spre exemplu, dacă în perioada 2002-2007 doar 10% din Membrii Adunării Naționale a Franței au schimbat partidul, în România între 2004 și 2008, 23,8% au făcut același lucru. În timp ce între anii 1992 și 1996, în țara noastră aproape 11% din deputați s-au mutat la alt partid, în Canada doar 2% și-au schimbat afilierea în perioada 1993-97. În schimb, în Ucraina între 1998 și 2006, până la 60% din membrii parlamentului au schimbat partidul.

Unii adoptă aerul unor oameni afectați la despărțirea de partidul care i-a propulsat, alții schimbă partidele fără nicio tresărire. Între democrație și stabilitate, aleșii aleg democrația, că doar, ce nevoie avem de stabilitate?!

N.C.R

LĂSAȚI UN MESAJ