ÎN CĂLUGĂRENII LUI MIHAI VITEAZUL –

Călugăreni este o localitate cu adâncă rezonanţă in istoria poporului nostru. Aici a fost ridicată o mănăstire de către Vlad Ţepeş în anul 1461, pe malul  Nealovului, lăcaş religios refăcut la sfârşitul secolului al XVI-lea de către viitorul domn al Ţării Româneşti şi vrednic urmaş al lui Mihai Viteazul Radu Şerban, ruinele casei domneşti ale acestuia păstrându-se încă în localitatea Mironeşti (pe atunci se numea Coieni). Aici a avut loc inegalabila confruntare dintre înfăptuitorul primei mari uniri a românilor şi oştile otomane conduse de experimentatul Sinan Paşa, în ziua de 13/23 august 1595.

Pe aceste locuri pline de istorie românească au fost prezenţi, în primăvara anului 1834, haiducii lui Nicolae Grozea, documentele păstrate la Biroul Judeţean Giurgiu al Arhivelor Naţionale permiţându-ne să refacem, în mare parte, istoria de acum 179 de ani.

Un prim document pe care îl supunem atenţiei Dumneavoastră este  ordinul nr. 443 al otcârmuitorului judeţului Vlaşca, din 4 februarie 1834, către subotcârmuitorul plăţii Bălţi din care reiese că la Giurgiu se ştia de călcarea ce au suferit-o locuitorii din Călugăreni în noaptea de 2/3 februarie 1834, despre care nu se primise încă raportul plăşii: “Otcârmuiria au luat în ştire  astăzi că la satu Călugăreni ieri noapte trecând doi oameni streini prin sat călări, şi straja satului eşindu-le înainte ca să-i întrebe ce oameni sunt, aceştia au tras cu pistoale şi au şi înpuşcat pă unu din străjuitorii săteni. Dacă aciastă tâlhărială întâmplare va fi în adevăr urmată apoi judecă însuşi Dumneata de ce osândă eşti vrednic, dar cât pentru aciasta să va face punere la cale, iar în pricina arătată te îndatorez ca numaidecât pe deoparte să raportuieşti prin ştafetă iar pe de alta să iei cuviincioasele măsuri pentru aflaria acestor făcători de rele.”[1]

Se pare că otcârmuitorul I. Prijbianu nu fusese bine informat despre localitatea călcată de tâlhari, din moment ce a doua zi a primit de la Novaci raportul plăşii Bălţi cu nr. 82, semnat de Gheorghe Ionescu, subotcârmuitorul acesteia, document original în are se precizau: „Primind porunca Cinstitei Otcârmuiri de supt nr. 443 atingătoare de acei tâlhari ce au auzit Cinstita Otcârmuire că s-ar fi omorât straja la Călugăreni, dar să fie ştiut că la satu Strâmba ivindu-să tâlhari din cei din ocnă scăpaţi au însemnat cu glonţu pă unu din straja satului şi neavând mijloc să jăfuiască diabia scăpându din mâinile satului s-au făcut nevăzuţi, care suptotcârmuiria înpreună şi cu D.D otcârmuitor stolnic Prejbianu fiind s-au şi pus în lucrare trimiteria bolnavului la Bucureşti prin raportu Dumnialui către Cinstita Mare Dvornicie şi acum ne aflăm cu toţi în goana lor au mai călcat şi la satu Bulbucata ieri noapte ce ţine de plasa Ogrezănilor sunt la nr. 12 şi cunoscând Cinstita Otcârmuire că …corespondenţii în pricina pentru aceşti tâlhari are tot cu Dumnialui otcârmuitoru pomenit precum şi Dumnialui asemenia cu Cinstita Mare Dvornicie şi cu suptotcârmuirile judeţului, de aceia nu s-au mai făcut cunoscut la tahtu Cinstitei Otcârmuiri.”[2]

Sub presiunea evenimentelor şi, mai ales a stăpânirii care dorea prinderea lui Grozea şi a cetaşilor săi, de la Giurgiu a plecat, către toate cele patru subotcârmuiri. Porunca fermă de a se depune toate eforturile pentru prinderea acestora. În acest context, la 14 februarie 1834, de la Novaci se raportau – de către acelaşi Gheorghe Ionescu, următoarele: „Plecat răspunz Cinstitei Otcârmuiri la porunca cu nr. 481 atingătoare de tâlharii cei scăpaţi de la ocnă de bântuieşte odihna tuturor de obşte, cu coprindere că de să vor preumbla în plasa-mi sunt a mă osândi şi cu depărtare din post.

Apoi Cinstita Otcârmuire să ia în băgare de siamă vecinatele călcări, dar la aciastă plasă după măsurile ce au avut şi porunci date nu s-au preumblat ci întâi fără veste au cercat noaptia să intre în satul Strâmba şi straja bună fiind n-au putut, ci au dat în striajă cu puşca. Văzând că nu poate intra în satu şi fiind păduria aproape de sat, noaptia fiind s-au făcut nevăzuţi. Apoi la altu sat nu s-au mai ivit că m-am sculat cu potera şi satele în picere şi luându-mă după dânşii nu li-am putut da de urmă că noaptia aceia s-au şi depărtat în plasă streină. Şi îndestul umblu şi alerg ca vai de mine, apoi ce o să-mi faceţi dacă nu dăm peste ei, că apoi atunci s-ar alege de ei sau de noi. Suptotcârmuiria şi sineşi au umblat în goana lor şi Ghiţă arnăutu cel ştiu stăpânit de vrednic şi sunt nelipsiţi duprin coprinsul plăşii.

Mai mult decât atâta nu poate face cineva. Străjile sunt tari şi potera îndestulă. În coprinsul plăşii nu să află. Păcatele noastre să dia Dumnezeu să-i prindem că ni-am speriatu toţi de aceşti răi tâlhari…dau de omoară, îndestulă greutate şi porunci săvârşim a să ţinia canţelariia curată şi tâlharii să să prinză, cu milostivire să le judece Stăpâniria că noi îndestul ne silim a să prinde. Apoi dacă norocu până acum ne stă înpotrivă, dar bun este Domnul, trebuie să să loviască vreo poteră cu dânşii”, pentru ca în final să vedem un adevărat strigăt de revoltă împotriva celor care asigurau paza ocnelor: „Aceia sunt vinovaţi cine li-au dat drumu din ocnă că au fost prinşi gata unde siliam să-i părăsim pă alţii, a nu să ivi apoi cei învăţaţi să-i scape şi de acolo aici câtă depărtare fără arme şi nu i-au prinsu nimenia şi au căzut păcatele la judeţul nostru înputerniciţi după drum cu arme. Cine nu ar vria să-i prinză să ia atâta cinste ce o vedem cu ochii în porunci bez (în afară de; n.ns.) cinste ce ar putia să aibă.”[3]

Cons. Sup. Damian Ancu


[1] Ibidem, f. 93

[2] Ibidem, f.97

[3] Ibidem, f. 124