Aseara, un om a incercat sa se impuste sau asa spune, cel putin, raportul oficial al Politiei Romane. Nu conteaza cine e acel om si nici care e istoria de dinaintea gestului cu pricina. Ce te-as ruga sa discutam astazi este valul de ura animalica pe care l-am vazut napadind internetul in orele care au trecut. O ura pe care am tot intalnit-o in ultima vreme, o ura care ne macina pe noi ca popor si ca indivizi. Un sentiment macabru si josnic.

Adrian Nastase e un om oarecare, din perspectiva stirii de aseara. E irelevant sa discutam despre plusurile sau minusurile guvernarii sale ori despre procesele pe care le-a pierdut sau castigat. Atunci cand un om vrea sa se impuste, mi se pare inuman sa-i doresti sa fi reusit, la fel cum mi se pare inuman sa afirmi (prin articole, comentarii sau postari pe facebook) ca ai fi asteptat ca acel om sa moara pentru ca democratia romaneasca sa se desavarseasca. 

Moartea nu ajuta pe nimeni. Intr-un anumit fel, lugubru si interesant in acelasi timp, moartea izbaveste. Si as vrea sa-i vad pe toti indivizii care urla in gura mare ca era mai bine sa fi reusit sa se impuste, ca era barbat daca ar fi reusit asta, ca era o sansa noua pentru Romania ca Nastase sa moara, as vrea sa-i intreb de cate morti au nevoie ca sa-si hraneasca ura. De 10, de 50?

In anii ’50, bunicii mei au pierdut tot. Erau oameni instariti si pentru ei mica fabricuta pe care o aveau o avere mai mare decat milioanele de euro ale celor de azi . Erau munca de o viata si speranta lor de viitor. In anii 50, Romania s-a scufundat intr-o era a urii si dejectiei umane fara precedent pana atunci. Oameni care-si infruntau public si umilitor semenii acuzandu-i ca traiesc, oameni care si-au construit un nume din bataile administrate chiaburilor si fiilor de chiabur, oameni care doreau moartea ca pe o metoda de satisfacere animalica a propriei lor nevoi de a se simti importanti. Moartea si tradarea, pastile pentru frustrare.

N-am trait anii ’50, am citit mult despre ei si am vazut lacrimile bunicilor mei atunci cand povesteau despre ce s-a petrecut atunci. Si, in ultimii ani, am sperat ca n-o sa am parte de viata intr-o epoca similara, ca ne-am civilizat si am avansat ca societate.

Adevarul, insa, e mai simplu de atat. Avem acum telefoane mobile si televizoare, avem wireless si antene satelit, prindem sute de posturi tv si ne traim viata citind reviste de scandal. In sinea lor, insa, unii n-au evoluat. Aceleasi animale cu fete umane, aceleasi caractere care-si exprima public nevoia de a fi importanti dorindu-le moartea altora. „Mori, jigodie” iti urla un astfel de individ, in timp ce sare cu picioarele pe capul tau.

Acesti oameni ma sperie mai mult decat criza, mai mult decat poluarea, mai mult decat orice forma de regim autoritar ori forma de coruptie. Pervertirea caracterului uman, injosirea unora pana la asemenea niveluri incat sa devina animale, toate acestea sunt semne evidente ale decaderii fara precedent ale societatii in care traim. Ele sunt cauze semnale precursoare ale aparitiei si fundamentarii unor ideologii demne de nazism, care pun individul pe un soclu si-i omoara pe toti cei de la baza acestuia.
PS
Pana ieri, am respectat unii oameni, in primul rand pentru ca am vazut in sufletul lor ca sunt oameni. De astazi, pe unii aleg sa nu-i mai respect, pentru ca nu pot respecta animalele turbate de furie si frustrare.