Pe lângă obligaţiile profesionale propriu-zise, Poliţia din Giurgiu a trebuit, în august 1836, să ia măsuri speciale cu prilejul zilei de 30 august, ziua domnitorului Ţării Româneşti Alexandru Dimitrie Ghica (1834 – 1842, cel care în anul 1834 a participat la inaugurarea grădinii – parc „Alei”). Porunca Ocârmuirii Judeţului Vlaşca, din 26 august 1836, cu numărul 305, glăsuia foarte clar, în acest sens: „…fiindcă la 30 ale următoarei este ziua marelui şi luminatului nostru domn Alexandru Ghica, prinţul românesc , de aceea este poftită Cinstita Poliţie a obşti oraşului a fi uliţele curate şi a face luminaţii seara fieştecare neguţător, la ziua de mai sus, pe la prăvălia sa, precum şi hălăduitorii ce vor fi cu lăcuinţa în preajma uliţelor până la 6 ceasuri din noapte”. Cum la acest ordin nu se găseşte nici un fel de altă corespondenţă, putem bănui că locuitorii Giurgiului au îndeplinit sarcinile ce le-au revenit în acest moment, urmare directă a activităţii Poliţiei.

În 1837 există preocupări bine documentate privind rolul pe care aceasta l-a avut în prinderea unor evadaţi şi fugari de prin state, în cercetarea jalbelor locuitorilor, în bună desfăşurare a mezaturilor pentru arendarea ostroavelor şi moşiilor mănăstireşti, în organizarea bâlciurilor din oraş şi judeţ, în înfrumuseţarea oraşului, în rezolvarea unor cazuri de delapidări şi contrabandă, în urmărirea cursului valutar, etc.

În afara acestor preocupări poliţiştii giurgiuveni au avut în atenţia lor şi starea de sănătate a locuitorilor, cadru în care se înscrie un raport din 15 iunie 1837 în care se arată: „Cu cinste supui la cunoştinţă Cinstitei Ocârmuiri că la 14 ale acestei luni după datoriile şi instrucsiile ce sunt date la Poliţie de către stăpânire, vrând a vizitarisi târgu pentru calitatea pâinii, cărnii, peştelui şi celelalte lucruri ce sunt de vânzare spre hrana obştii, am găsit în prăvălia lui Costache Ciocan, peşte sărat împuţit şi cu viermi, care pe dată am şi poruncit să închidă acea prăvălie până ce va face cunoscut Cinstitei Ocârmuiri”.

Controlul era efectuat în conformitate cu regulamentul din anul 1832 în care se precizau:  „Spre depărtaria a tot felul de catahrisis dacă Poliţia ar găsi niţcai producte stricate le va râdica…după cercetarea ce să va face întru aciasta cu unul din mădularele sfatului, carele la întâmplare de vreo asuprire din partia Poliţiei va raporta sfatului orăşenesc spre a face cunoscut stăpâniri.”

Se pare că acest negustor avea relaţii sus puse deoarece în 15 iunie a refuzat să permită pătrunderea în prăvălie a primarului şi a şefului Poliţiei, rupând apoi chiar şi sigiliul pus de cei doi „spre a nu mai putia vinde un asemenia lucru vătămător sănătăţii obştii, din care să poată pricinui şi vreo boală”.

Urmărind aceiaşi problemă, găsim raportul lui Răducanu, epistatul culorii roşie, din 13 iulie 1837, în care se arată că „…pă uliţa ce merge spre Ioniţa, fostul staroste…şi în dosul prăvăliilor lui Voicu Băcanu şi Vasile Cârciumaru să află o groapă în care am văzut o apă urâtă, care şi aceia poate să aducă vreo vătămare la sănătatea vecinilor celor cu apropiere”. Rezoluţia şefului Poliţiei, acelaşi polcovnic Bursiu (?) din 1836, este următoarea: „Să se aducă la Poliţie, cei însemnaţi în acest raport spre a li să face cunoscut de a să îndatora a astupa atât groapa cât şi apa cea murdară de a o curăţa”.

Cu toate acestea se pare că existau şi unele neajunsuri în activitatea Poliţiei din moment ce, la 30 septembrie, Ocârmuirea era nemulţumită de curăţenia oraşului, motiv pentru care ordona poliţmaistărului ca „…poftorindu-să poruncile ce s-a slobozit întru această ţi să porunceşte straşnic a le aduce la îndeplinire, căci dacă după încercaria ce să pregăteşte Ocârmuirea a o face va găsi asemenia neorânduieli, apoi dumneata poliţaiu să fii sigur că nu numai vei cădea în răspundere ci şi dat în judecată vei fi ca un neascultător al poruncilor stăpânirii”.

Cum porunca era straşnică, la 29 decembrie 1837 se raportau că: „s-au publicuit în tot coprinsul acestui oraş spre a să pune în lucrare sfărâmaria troianurilor de zăpadă du prin toate uliţele ce să poată norodul a umbla”. Acest lucru s-a făcut „prin sunet de baraban”, fiecare locuitor trebuind „în dreptu cât ţine coprinsu lui în faţa casii să răniască zăpada şi să o potriviască…risipind-o pă uliţă”.

Damian Ancu