Temniţa Giurgiului, aşa cum arăta Scarlat Stăncescu în Din trecutul oraşului Giurgiu a fost construită de maiorul rus Arcudinski lucrare încheiată în 1834, an în care acesta preda magistratului, prin proces verbal, şi grădina-parc „Alei”, construcţie la care au lucrat, printre alţii, şi arestaţii aflaţi în închisoarea Giurgiului. Pentru realizarea acestei temniţe-câştigată de Arcudinski la licitaţia publică, magistratul i-a permis acestuia să ia piatra necesară din şanţurile cetăţii lui Mircea cel Bătrân făcându-i şi înlesniri în cumpărarea materialului lemnos necesar, în mare lipsă în perioada 1831-1834 când s-a ridicat temniţa; cu toate acestea Arcudinski a suferit pierderi de aproape 7000 lei, sumă ce avea să o primească de la magistratul din Giurgiu în urma intervenţiei Vorniciei Temniţelor (în Principatele Române erau trupe de ocupaţie ruseşti).

Temniţa s-a realizat în conformitate cu Regulamentul Organic din 1831, mai existând temniţe de osândă la Bucureşti, Brăila şi Craiova; toate aveau aceiaşi formă, fiind construite departe de oraş şi cu apropiere de apă, în mijlocul curţii şi înconjurate cu un zid înalt de cel puţin patru metri, în vreme ce uşile, porţile şi ferestrele erau ferecate cu fier. În fiecare temniţă existau câte două secţii, una pentru femei şi una pentru bărbaţi, arestaţii având obligaţia – aşa cum se va vedea mai departe, să-şi asigure banii necesari pentru hrană, în principiu, prin efectuarea de diferite munci, atât în folosul oraşului cât şi în folosul unor particulari, plata zilnică a muncii unui arestat fiind de un leu.

La 30 octombrie 1831, marele vornic al Vorniciei Mari din Lăuntru, G. Filipescu, anunţă Magistratul Giurgiului că Vornicia Temniţelor a considerat necesară îngrădirea curţii temniţei din oraşul nostru cu un grad din stâlpi de lemn şi construirea unui bordei, prin folosirea materialului lemnos care exista în ruinele cetăţii oraşului. La 9 septembrie 1833, poliţmaistrul Mihalache Cincu făcea un raport magistratului prin care cerea ca acesta să plătească suma de 70 lei şi 18 parale (un leu avea 40 de parale) arătând că „…la acest bordeiu pentru încăperia arestaţilor poliţii au lucrat o sumă de oameni, atât la săpat cât şi la lucrul dulgheresc şi zidăresc”. Din tabelul întocmit de el rezultă că au lucrat „137 de salahori cu sape şi lopeţi” şi „10 zidari şi dulgheri cu uneltele lor, suma solicitată de el reprezentând contravaloarea materialelor folosite, dintre care fuseseră cheltuiţi „cinci lei şi 13 parale pentru varga de her pentru ferestre”.

Magistratul a plătit doar 50 de lei şi 38 de parale deoarece a scăzut suma de 20 lei şi jumătate pe care M. Ciucu o recuperase de la Marcu Măcelaru care cumpărase de la „arestaţi” mai multe unelte ce fuseseră furate de aceştia; suma era destul de mare şi se vroia a fi un exemplu pentru aceia care ar fi mai vrut să cumpere ceva de la deţinuţi.

Lucrările de la temniţă se realizau din lemn, astfel ca la 18 septembrie 1835 Vornicia Temniţelor obţinute suma 333 lei pentru „materialurile trebuincioase la împrejmuirea cu gard a curţii poliţiei şi merementul bordeiului de închisoare”, pentru ca la 26 iunie 1836 să se mai aloce suma de 462 lei şi 20 parale „pentru merementul închisorii arestaţilor”. Toate aceste sume s-au obţinut prin permanenta activitate a poliţmaistrului M. Ciucu, în 1837 apărând menţionat ca inspector al temniţei Gheorghe Damides.

Aşa cum menţionam anterior deţinuţii erau folosiţi la diferite munci, reflectate în documente de arhivă foarte clar, din moment ce Costache Anghelescu arăta la 2 ianuarie 1832 că a cumpărat 12 lopeţi pentru lucrul la temniţă, dar acestea „s-au fărâmat la dărâmatul valului ţitadelei” (cetăţi; n.ns), fapt pentru care cerea să se procure alte unelte „spre aducerea întru săvârşire a lucrului ce sânt supuşi arestaţii a săvârşi”; în 23 februarie 1832 se mai solicitau 20 de lopeţi, şase târle (coşuri de nuiele) şi patru sape, în mai deţinuţii fiind folosiţi în continuare la astupatul şanţurilor fostei cetăţi dărâmată parţial în 1828-1829.

Peste un an, în 1833, Dvornicia temniţelor anunţa magistratul că poate folosi pe „arestaţi” în diferite munci şi pe mai departe, banii încasaţi urmând să intre în bugetul primăriei care avea obligaţia să le asigure, cuvenita hrană şi celelalte cheltuieli, de comun acord cu poliţmaisterul, situaţia în care aceasta solicita imediat să i se asigure cele necesare pentru cei 36 de deţinuţi aflaţi în temniţă, cu menţiunea că fiecăruia i se dădea zilnic o pâine pe 7 parale. În iulie 1833 se asigurau de magistrat 61 lei şi 39 parale, 29 lei fiind în „doi icosari, 32 lei într-un galben împărătesc”, iar paralele în „parale mărunte”; o parte din aceşti bani a fost recuperată din munca depusă „la şcoala publică a acestui oraş”.

Damian Ancu