Personalitatea politică vlăsceană cu intensă activitate în primele patru decenii ale secolului trecut, Nicolae Bălănescu s-a născut în 1866 în Giurgiu şi a decedat  în 1946 tot în Giurgiu; avocat de renume, om politic cu vederi liberale, deputat de mai multe ori în Parlamentul României, atât  înainte cât şi după 1 Decembrie 1918,  Nicolae Bălănescu şi-a adus o importantă contribuţie la viaţa culturală a oraşului în care s-a născut, a activat şi pe care l-a reprezentant în organul legislativ al ţării, fiind cel din iniţiativa căruia în Giurgiu şi-a desfăşurat activitatea societatea culturală  „Ateneul Român” –  ca filială a Ateneului Român din Bucureşti.

Personalitate de largă deschidere politică, Nicolae Bălănescu a fost printre cei desemnaţi, în decembrie 1919, să răspundă la mesajul adresat Parlamentului României Mari de către regele Ferdinand I, discursul rostit – în ziua de 26 decembrie 1919, fiind o dovadă concludentă a crezului său politic, al încrederii sale nestrămutate în justeţea actului de la 1 Decembrie 1918 ca rezultat al luptei permanente a românilor pentru unitate şi independenţă naţională, conştient însă şi asupra pericolelor reale care planau asupra tânărului stat:România Mare.

Răspunsul său la mesajul tronului se poate împărţi în trei părţi bine distincte, prima parte începând cu un elogiu adus Regelui „Ferdinand al tuturor Românilor”, Reginei care „..,a ştiut să treacă peste propriile-i dureri cauzate de moartea prinţului Mircea…” în condiţiile tragice ale toamnei anului 1916, armatei române ca şi-a dat jertfa supremă „… în ceasul cel mare când viaţa atârna de o clipă…” şi lui Dumnezeu ajutător şi îndreptător al neamului, motiv pentru care solicita construirea unei măreţe catedrale în Bucureşti, capitala României Mari, deoarece este necesar să nu uităm firul datinilor strămoşeşti”.

În continuarea primei părţi a expunerii sale face o prezentare a trecutului de luptă pentru unitate naţională concluzionând: „strămoşii noştri au întrevăzut de mult idealul neamului, generaţiuni nenumărate au primit cultivându-l, iar generaţiunii noastre i-au revenit sarcina şi onoarea de a-l înfăptui”.

Primul pas spre unire este apreciat a fi punerea temeliei Scolii Ardelene, în 1754, la Blaj, loc unde a ars necontenit focul sacru al neamului, adus din cetatea eternă”, cu referiri directe la activitatea pur-românească a lui Inochentie Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, şi Gheorghe Lazăr. Oprindu-se la generaţia revoluţiei de la 1848 – 1849, menţionează rolul Goleştilor, Brătienilor, al revoluţionarilor moldoveni şi ardeleni, acordând un spaţiu  larg lui Nicolae Bălcescu al cărui trup doarme şi acum în groparul sărăcimei din Palermo”, prin prezentarea pe care i-a făcut-o lui Mihai Kogălniceanu cu prilejul deschiderii cursurilor la Academia Mihăileană: „Sufletu-mi te slăveşte, înzecită libertatea şi, deşi oamenii sângiurilor au învelit cu maramă neagră dulce faţa lor, crede că va veni ziua fericită, ziua izbândirii, când omenirea întreagă se va răscula spre a sfâşia acest văl şi duşmanii răi se vor împietri la vederea soarelui tău de lumină; atunci nu va mai fi nici un om rob, nici naţiune roabă, nici om stăpân pe altul, nici popor stăpân pe altul, ci domnirea dreptăţii şi frăţiei”.

Continuând prezentarea ideii iniţiale menţionează pe Bolintineanu, pe Eminescu „care a cântat durerea noastră de la Nistru până la Tisa”, pe Spiru Haret „care a chemat cel dintâi, cu glas puternic, ţărănimea la viaţă nouă”, şi al cărui discipol a fost în lumea satului „unde întâi am fost primit cu dragoste, iar în urmă cu încredere”; se opreşte asupra rolului jucat de Constantin Exarcu care, atunci când a iniţiat construirea Ateneului, spusese: „Vom clădi sacra incintă, în care odată se vor aduna trimişii neamului”, fenomen realizat în urma anului 1918.

După ce face prezentarea perioadei idealiste a luptei pentru unitate naţională, N. Bălănescu se opreşte asupra perioadei pozitive, practice, care a permis realizarea acestui ideal prin scoaterea în evidenţă a oportunităţii pentru aliaţi a intervenţiei României în primul război mondial, expresia „ora mai piu” din 1848 fiind în august 1916 prezintă sub forma „acum ori niciodată”. Acest război este pentru români un război drept, deoarece „Nimeni nu poate zice că războiul nostru n-a fost făcut în comun acord, de popor, de Rege cu întreaga dinastie, care am hotărât să ne jertfim pentru îndeplinirea idealului naţional”, concluzionând – în acest sens: „Generaţia noastră este concentraţiunea energiei seculare pentru întregirea neamului”.

Un capitol aparte al celei de a doua părţi a expunerii sale o constituie tratatele de pace încheiate în 1919, el aducând grave acuzaţii aliaţilor României pentru nerespectarea tratatului pe care îl încheiaseră cu ţara noastră, nerespectare în urma căreia o parte din Banat rămânea în afara graniţelor, considerate de el fireşti.

Încercând să justifice acest aspect menţionează: „ Politica d-lui Brătianu a stat nestrămutată pe baza tratatului. Tratatul este un titlu de drept internaţional european, şi să avem credinţa că tot aşa va rămâne. Va veni o vreme când rolul precumpănitor  al Americii în Europa va înceta şi atunci sperăm că Statele europene, semnatare ale tratatului  îl vor reînvia”; tot justificativ încearcă să explice semnarea tratatului cu Puterile Centrale, semnătura acesteia fiind determinată de „…politica de constrângere” , meritul lui Marghiloman fiind acela că a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca acel tratat să nu fie ratificat”, de către Rege. În faţa tratatului din 1919 el propune Camerei următoarea soluţie: „ Noi suspendăm hotărârea noastră şi numai când ni s-ar dovedi că în momentele acestea ţara se găseşte în primejdie, fie internă, fie externă, dar în primejdie iminentă, atunci vom avea de spus cuvântul nostru. Si chiar atunci nu vom înceta, când tratatul va fi ratificat să spunem acelei mari puteri care are de reprezentat mai mult interese economice în Europa că dreptul naţionalităţilor nu este o invenţiune cu brevet american”.

În finalul celei de a doua părţi a expunerii sale face o amplă prezentare a rolului pe care l-a jucat Franţa în sprijinirea afirmării idealului nostru naţional, manifestându-şi speranţa că va veni un moment când Franţa, sora noastră, va deştepta atenţiunea celor în drept, atenţiunea popoarelor şi le va spune că o mare nedreptate contra unui act scris, contra unui tratat s-a făcut, nu de bună voie ci prin silă, că trebuie îndreptată eroarea şi a se da dreptate cui i se cuvine”.

Partea a treia şi ultima o dedică măsurilor ce trebuie luate în vederea consolidării României Mari, astfel încât ni se desluşesc în vremea în care trăim, energii nobile, cu pregătire completă, pentru soluţionarea chestiunilor celor mai grele…”, moment în care face o scurtă, dar succintă prezentare a rolului pe care l-a avut Iuliu Maniu în realizarea idealului naţional românesc, rol pe care i-l recunoaşte cu atât mai mult cu cât „ măcar nu este şef al guvernului”.

Guvernului Alexandru Vaida-Voievod, aflat la putere – în acel moment, îi recomandă să aibă în vedere: problemele zilnice ale populaţiei ale muncitorilor, care trebuiau rezolvate  în spiritul cel mai larg democratic şi în principiile ţărilor occidentale”; refacerea capacităţii de producţie a ţării, agricolă şi industrială, înlesnirea mijloacelor de transport, soluţionarea problemelor financiare dar – în primul rând înfăptuirea unei reforme morale „Cred D-lor şi o spun limpede, trebuie să înălţaţi sus integritatea şi probitatea ca serviciile publice să fie curate ca o virtute, cum trebuie să fie într-un Stat democratic”. Toate acestea le vede posibil de realizat prin înlăturarea celor care nu aveau altă putere decât să mistuie şi să risipească economiile ţării, în loc să rămână (acestea; n.ns) pentru progresul general. A sosit timpul mult aşteptat, ca să înceteze regimul privilegiilor şi să întronăm regimul drepturilor, să înceteze bizantismul şi să începem a trăi viaţa românească”.

Pentru ca toate acestea să se poată realiza, N. Bălănescu este adeptul creşterii rolului Parlamentului admir adevăratul control parlamentar, asupra guvernului” situaţie în care într-un stat democratic ca al nostru, este sigur că şi guvernele gândesc astfel, ştiu că este o operă de îndeplinit ca guvern, ca platformă generală, dar să se ferească vreun ministru să iasă din cadrul însărcinării sale, că nu se ştie dacă dimineaţa venind la Parlament, seara să mai iasă cu aceeaşi calitate”.

Referindu-se la partidele politice existente în ţară, în 1919, şi analizând situaţia Partidului Naţional Liberal, din care făcea parte de 31 de ani, arată că acesta trebuie să se gândească la regenerarea şi democratizarea sa, aplauzele prelungite ale sălii determinându-l pe Nicolae Iorga, preşedintele Adunării Deputaţilor, să menţioneze: „Aplauzele d-lor, demonstrează că au început „ (să se gândească, n.ns.)”.

Adept al României Mari, al consolidării întregirii noastre naţionale „…prin unirea sufletească politică” Nicolae Bălănescu  este împotriva partidelor pe provincii deoarece, partidele de provincii perpetuează separatismul. Ne trebuiesc organisme întregi întemeiate pe programe de idei cari să ne întindă de la o margine până la cealaltă a României Mari”. Această unire politică sufletească o vede realizabilă şi prin „conciliaţiunea intereselor tuturor, şi a partidelor şi claselor sociale ”, conciliaţiune cu atât mai necesară cu cât „ţara trece prin momente deosebit de grele”; pentru acest lucru guvernul trebuia să cugete la îndeplinirea năzuinţelor tuturor „ ca să asigure liniştea şi ordinea în Stat”, sarcini revenind în acest domeniu şi socialiştilor prezenţi în Parlament: „Nu îngreunaţi situaţiunea momentului, căutaţi să soluţionăm această chestiune în acord cu toţii, sunt prea mari primejdiile momentului”, apel adresat atât muncitorilor cât şi celorlalte clase şi categorii sociale reprezentante în organul legislativ al României Mari.

Finalul intervenţiei sale cuprinde o încercare de a jalona problemele de politică internă prin prezentarea rolului Ligii Naţiunilor, dar şi a pericolului unui nou război, deoarece „…istoria înregistrează adesea însă că popoarele învinse cugetă necontenit la răzbunarea şi la reluarea a celor ce cred că este nedrept pierdut. Multă vreme încă lumea se va zgudui pentru drepturile bine sau rău înţelese”.

N. Bălănescu îşi  încheie discursul arătând că trebuie să fim respectaţi, cu demnitate şi onoare, ca stat suveran, liber şi independent. „Suntem un popor muncitor, popor care nu putem aduce decât folos, prin firea noastră onestă, prin firea noastră apropiată de alte neamuri şi nedoritor de tulburări. S-a tulburat lumea întreagă în jurul nostru numai noi stăm liniştiţi”.

Damian Ancu