Ne-am bătut atât de tare cu pumnii în piept că am făcut o revoluţie şi că am devenit liberi. Am înghiţit pe nemestecate libertatea într-o democraţie de care nu aveam habar.
Până la capăt, nu conta ce fel de democraţie şi ce fel de libertate am căpătat. Important era că puteam face ce ne tăia capul, puteam vorbi despre orice fără teamă şi puteam merge oriunde. Eram şi noi în rândul popoarelor civilizate. E de notorietate cum, zeci de ani, românii au asteptat americanii să-i elibereze. Iar americanii au venit. Şi aşa am început să ne îndopăm cu Coca-Cola, hamburgeri şi democraţia de tip american, în timp ce ne luptam să dovedim Europei că suntem şi noi europeni în toată regula. Numai că, în ultima vreme, am devenit nostalgici după regimul ceauşist care acum, după experienţa Băsescu, ni se pare o nimica toată. Deh, firea schimbătoare a românului. Un român care nu e obişnuit să-şi rezolve singur problemele, să şi le asume sau să răspundă pentru faptele sale.
Încă de pe vremea când turcii ne asaltau graniţele, i-am lăsat pe alţii să ne rezolve treburile. Ni se părea normal. Păi, dacă unul e în frunte, să le rezolve, frate, pe toate că d-aia l-am pus/ votat/ ales, etc.
După ce îi lăsăm pe alţii să ne facă treburile murdare, ne mirăm apoi plini de ofuscare cum ăia îşi cer drepturile, punându-ne piciorul pe grumaz. Aşa ceva nu se face! Doar românul e unul în lume! Merită! Trebuie să îi faci pe plac!
Avem un profil psihologic de laşi, de profitori şi de veşnice victime. Iar în asta intră şi faptul că nu mişcăm nimic fără să avem asupra spinării spectrul unui bici sau al unui şut în dos.
De ce am ajuns aici? De ce regimul actual ne speculează la maximum slăbiciunile? Pentru că se poate. Unii mai deştepţi şi-au dat seama că nu ne putem mişca decât din frică şi că suntem al naibii de sadici.
Ne încantă până la extaz să ne fie frică, ca apoi să ne plângem că trăim în dictatură. Aşa că, cine s-a prins că românului îi trebuie o dictatură mascată sub imaginea idilică a democraţiei, a câştigat.
Noi nu ştim ce-i aia democraţie. Nici ce-i aia libertate. Şi nici ce-i verticalitatea. Ne-am cocoşat atât de tare aşteptând loviturile de bici sub care gemem încântaţi, încât ne-am pierdut ca spirit şi popor.
Singurele noastre valori? Un par şi-un bici. Din păcate pentru noi şi din fericire pentru alţii.

de Simona Stan

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.