Am avut ,în facultate, multi profesori în vârstã. Desi fiecare era o personalitate bine individualizatã, caracteristica lor comunã era….modestia. La Geometrie descriptivã si la Desen tehnic l-am avut ca dascãl pe profesorul Paul Eugen. Purta ochelari cu multe dioptrii dar desenele erau impecabile. Studentii îi spuneau “ Mos Paul”. Era originar dintr-un sat din Bistrita-Nãsãud.
Într-o searã a venit la noi în cãmin si ne-a povestit multe întâmplãri din viata domniei sale. Desi au trecut mai bine de 40 de ani de atunci îmi aduc aminte expresia fetei si a ochilor când ne povestea cum “ tãtuca m-o suit în cãrutã , m-o dus la liceu la Nãsãud si mi-o zâs : fiule, musai sã înveti carte bine…”. Pentru domnia sa cuvântul pãrintelui a fost lege.
Despre viata unora dintre profesorii mei am aflat în timp si alte detalii, dar prea putine. În documentarea mea despre Cristea Mateescu, oltean constructor de baraje hidrotehnice, am aflat cã a scris o carte biograficã despre Ion Ionescu, unul dintre profesorii sãi, publicatã în vremea când eram student. Am cumpãrat cartea si am citit-o. M-a frapat modestia profesorului Ion Ionescu si cultul pentru pãrinti.
.
Incursiune biograficã
Ion Ionescu, apelat toatã viata cu prenumele de Iancu, s-a nãscut la 4 decembrie 1870, în cãtunul Stoienoaia, comuna Creata-Lesile din judetul Ilfov, la 30 km de Bucuresti. Asezare cu istorie dacã tinem seama cã aici s-au gãsit urme ale culturii Dridu din secolele IX- X. Tatãl sãu, Nicolae Ionescu , podgorean din Valea Cãlugãreascã, era administrator al mosiei Stoienoaia, proprietatea fratilor Darvari, iar mama sa, Atina, nãscutã Diamandescu era o femeie harnicã. Desi a început scoala la tarã, pãrintii au decis, dupã primul an, sã-l înscrie la scoala „Clementa” apoi la Scoala de Rosu nr.1 din Bucuresti. Avea 10 ani când tatãl sãu s-a îmbolnãvit . Iancu si-a amintit toatã viata de cuvintele pe care i le-a spus tatãl sãu în ultimele clipe de viatã . „ Atunci mi-a spus sã citesc mult si sã învãt bine ca sã pot îngriji de mama mea când voi fi mare. Cuvântul lui l-am pãstrat cu sfintenie, cãci am învãtat cu toatã stãruinta si am stat cu mama pânã la moartea ei. Pe dânsa am avut-o ca exemplu de muncã si constiintã la îndeplinirea datoriei; de la ea am luat spiritul de corectitudine, de economie, de a trãi modest”. Situatia financiarã l-a obligat sã se înscrie la o scoalã comercialã si nu la liceu, sã lucreze pe post de contabil la mosia din satul natal. În aceastã perioadã l-a întâlnit, ca profesor de chimie , pe dr.C.I.Istrati pe care l-a avut ca model pentru lectiile sale clare si pentru îndemnurile lui morale. A învãtat mult de unul singur .În anul 1889 a sustinut concursul de admitere la Scoala Nationalã de Poduri si Sosele . A reusit pe primul loc obtinând astfel si o bursã de studii. A dat meditatii, a lucrat ca preparator , a tradus cãrti si a câstigat banii necesari pentru asi întretine întreaga familie. A gãsit si aici modele pentru viata sa profesionalã : Anghel Saligny- inginer modern cu o vastã culturã si experientã; Gheorghe Duca – directorul sever, hotãrât în atingerea obiectivelor propuse.
Inginer intransigent
La terminarea studiilor superioare, în 1894, se angajeazã ca inginer la cãile ferate. A lucrat la construirea cãii ferate Cernavodã-Fetesti care fãcea legãtura cu tronsonul Cernavodã- Constanta, inauguratã la 4 octombrie 1860 , cu o lungime de 65 km, si cu tronsonul Bucuresti-Fetesti, dat în functiune de 15 ani, adicã în 1879.La 1 ianuarie 1890 este numit subdirector apoi director la Serviciului hidraulic din Bucuresti. În aceastã calitate coordoneazã proiectarea si constructia podului peste bratul Sf.Gheorghe din bazinul de la Giurgiu. Datoritã formei terenului si a subsolului, podul dublu, cale feratã si sosea, are o formã curbã , unicã la vremea aceea în lume. Prin aceastã lucrare, inauguratã în 1905, Ion Ionescu-Bizet a rãmas în istoria orasului Giurgiu. Si azi podul este cunoscut sub numele Podul Bizet desi este folosit numai de pietoni. În perioada 1923-1926 a prezidat Comisia tehnicã a Capitalei. Iatã ce s-a scris într-un articol al vremii.” Toatã clientela politicã interesatã …. s-a gãsit în fata zidului intransigentei lui Ion Ionescu. Intransigentã în afacerile comunale nu se mai pomenise si inginerul Ion Ionescu a trebuit sã demisioneze, cãci altfel s-ar fi primejduit pozitia însãsi a primarului care-l numise”.
Profesor sever cu sine.
Cariera de inginer s-a împletit cu cea de profesor. În 1902 este numit profesor pentru „ lucrãri de staticã graficã, rezistenta materialelor, hidraulicã si proiecte de poduri” unde a functionat timp de 12 ani, apoi a preluat cursul de poduri , predat de Anghel Saligny, dupã ce acesta s-a pensionat. În cariera de profesor s-a cãlãuzit dupã trei principii pe care le-a enuntat astfel.” Profesorul este rãspunzãtor de timpul pe care elevii îl pierd în scoalã la cursurile si la lucrãrile pe care le fac. Acolo trebuie sã li se dea elevilor tot ce le este necesar pentru instructia si educatia lor tehnicã. … Al doilea principiu cãlãuzitor a fost de face ca elevii sã iasã din scoalã cu încredere deplinã în ei însisi cã sînt în stare sã facã fatã cerintelor practicii, sã aibã încredere în puterea lor de a concepe si practica lucrãri tehnice….Un al treilea principiu cãlãuzitor a fost seriozitatea în îndeplinirea datoriilor. Mi-am impus aceasta întâi mie, mi-am impus sã fiu sever cu mine si apoi cu elevii”. Aceastã atitudine i-a atras adversitatea unor colegi, dar numãrul admiratorilor a fost mai mare decât al detractorilor. Ca dovadã, iatã o epigramã, intitulatã „Gelozie” si scrisã de ing.Edgar Russu la aniversarea de 68 de ani a lui Ion Ionescu-Bizet.
„Un pod la Giurgiu se lãuda odatã
Cã domnul profesor îi e tatã.
Toate podurile din tarã
Protestarã.
Ce e?Nouã nu ne e nimic?
De nu ni-i tatã, ni-i bunic!”

Apãrãtor al inginerilor români.
Ion Ionescu a desfãsurat o activitate bogatã în Societatea Politehnica, înfiintatã în 1881, cu ocazia inaugurãrii cãii ferate Buzãu-Mãrãsesti. A fost secretarul Societãtii Politehnica timp de 13 ani, apoi timp de nouã ani , între 1923 si 1932, a fost vicepresedinte, iar între 1932 si 1934 a fost Presedintele acestei societãti profesionale. Pentru a demonstra consistenta activitãtii desfãsurate în aceste functii mentionez motiunea propusã de Ion Ionescu cu ocazia protestului fatã de atitudinea autoritãtilor care, pentru executarea alimentãrii cu apã a orasului Iasi , a întocmit caietele de sarcini astfel încât inginerii si antreprenorii români sã fie înlãturati de la licitatie. Iatã finalul acestei motiuni: ”Societatea politehnica, deplin convinsã cã aceastã lucrare se poate executa, fie în totalitate, fie fractionatã în loturi, de cãtre inginerii antreprenori români, regretã cã s-a eliminat concurenta inginerilor români si îsi exprimã speranta cã pe viitor asemenea proceduri nu se vor mai întrebuinta”. Nu aveti impresia cã istoria se repetã?
Recunoastere
Ion Ionescu a fost un educator complex. A fost unul dintre membrii fondatori ai Societãtii „ Gazeta matematicã” unde a publicat constant, inclusiv articole de istoria matematicii. A scris articole educative si în revistele „ Natura” si „ Buletinul Societãtii Politehnica”
Pentru meritele sale a fost ales, în 1919, membru corespondent al Academiei Române, sectia stiintificã. Cuvântul de primire l-a rostit academicianul Gheorghe Titeica .În final acesta a spus: „ Asadar, inginer distins, profesor eminent, scriitor ales, luptãtor pe tãrâmul cultural, domnul Ionescu socotesc cã are toate însusirile spre a fi ales membru corespondent al Academiei Române”.
În testamentul pe care l-a scris în 12 august 1946 a cerut ca la înmormântare sã nu se tinã discursuri. Tot prin acest testament a lãsat casa sa din str. Rãsuri nr. 25 Societãtii „ Gazeta matematicã” cu mentiunea ca în douã camere sã se facã o salã de lecturã pentru elevii de liceu din Bucuresti. La mai putin de douã luni, în 17 septembrie 1946, a trecut în nefiintã si înmormântat asa cum a cerut: simplu, fãrã fast. Totusi, urmasii si colegii sãi, dupã un an , în 17 septembrie 1947 au organizat comemorarea lui Ion Ionescu-Bizet , iar cu aceastã ocazie s-au tinut discursuri remarcabile. Adunarea de comemorare s-a tinut în sala care îi purta numele din localul Scolii Politehnice din Bucuresti.

9 File românesti din istoria stiintei si tehnicii 16.07.2011

Ion Ionescu-Bizet- constructorul podului curb de la Giurgiu

Am avut ,în facultate, multi profesori în vârstã. Desi fiecare era o personalitate bine individualizatã, caracteristica lor comunã era….modestia. La Geometrie descriptivã si la Desen tehnic l-am avut ca dascãl pe profesorul Paul Eugen. Purta ochelari cu multe dioptrii dar desenele erau impecabile. Studentii îi spuneau “ Mos Paul”. Era originar dintr-un sat din Bistrita-Nãsãud. Într-o searã a venit la noi în cãmin si ne-a povestit multe întâmplãri din viata domniei sale. Desi au trecut mai bine de 40 de ani de atunci îmi aduc aminte expresia fetei si a ochilor când ne povestea cum “ tãtuca m-o suit în cãrutã , m-o dus la liceu la Nãsãud si mi-o zâs : fiule, musai sã înveti carte bine…”. Pentru domnia sa cuvântul pãrintelui a fost lege. Despre viata unora dintre profesorii mei am aflat în timp si alte detalii, dar prea putine. În documentarea mea despre Cristea Mateescu, oltean constructor de baraje hidrotehnice, am aflat cã a scris o carte biograficã despre Ion Ionescu, unul dintre profesorii sãi, publicatã în vremea când eram student. Am cumpãrat cartea si am citit-o. M-a frapat modestia profesorului Ion Ionescu si cultul pentru pãrinti.
.
Incursiune biograficã
Ion Ionescu, apelat toatã viata cu prenumele de Iancu, s-a nãscut la 4 decembrie 1870, în cãtunul Stoienoaia, comuna Creata-Lesile din judetul Ilfov, la 30 km de Bucuresti. Asezare cu istorie dacã tinem seama cã aici s-au gãsit urme ale culturii Dridu din secolele IX- X. Tatãl sãu, Nicolae Ionescu , podgorean din Valea Cãlugãreascã, era administrator al mosiei Stoienoaia, proprietatea fratilor Darvari, iar mama sa, Atina, nãscutã Diamandescu era o femeie harnicã. Desi a început scoala la tarã, pãrintii au decis, dupã primul an, sã-l înscrie la scoala „Clementa” apoi la Scoala de Rosu nr.1 din Bucuresti. Avea 10 ani când tatãl sãu s-a îmbolnãvit . Iancu si-a amintit toatã viata de cuvintele pe care i le-a spus tatãl sãu în ultimele clipe de viatã . „ Atunci mi-a spus sã citesc mult si sã învãt bine ca sã pot îngriji de mama mea când voi fi mare. Cuvântul lui l-am pãstrat cu sfintenie, cãci am învãtat cu toatã stãruinta si am stat cu mama pânã la moartea ei. Pe dânsa am avut-o ca exemplu de muncã si constiintã la îndeplinirea datoriei; de la ea am luat spiritul de corectitudine, de economie, de a trãi modest”. Situatia financiarã l-a obligat sã se înscrie la o scoalã comercialã si nu la liceu, sã lucreze pe post de contabil la mosia din satul natal. În aceastã perioadã l-a întâlnit, ca profesor de chimie , pe dr.C.I.Istrati pe care l-a avut ca model pentru lectiile sale clare si pentru îndemnurile lui morale. A învãtat mult de unul singur .În anul 1889 a sustinut concursul de admitere la Scoala Nationalã de Poduri si Sosele . A reusit pe primul loc obtinând astfel si o bursã de studii. A dat meditatii, a lucrat ca preparator , a tradus cãrti si a câstigat banii necesari pentru asi întretine întreaga familie. A gãsit si aici modele pentru viata sa profesionalã : Anghel Saligny- inginer modern cu o vastã culturã si experientã; Gheorghe Duca – directorul sever, hotãrât în atingerea obiectivelor propuse.
Inginer intransigent
La terminarea studiilor superioare, în 1894, se angajeazã ca inginer la cãile ferate. A lucrat la construirea cãii ferate Cernavodã-Fetesti care fãcea legãtura cu tronsonul Cernavodã- Constanta, inauguratã la 4 octombrie 1860 , cu o lungime de 65 km, si cu tronsonul Bucuresti-Fetesti, dat în functiune de 15 ani, adicã în 1879.La 1 ianuarie 1890 este numit subdirector apoi director la Serviciului hidraulic din Bucuresti. În aceastã calitate coordoneazã proiectarea si constructia podului peste bratul Sf.Gheorghe din bazinul de la Giurgiu. Datoritã formei terenului si a subsolului, podul dublu, cale feratã si sosea, are o formã curbã , unicã la vremea aceea în lume. Prin aceastã lucrare, inauguratã în 1905, Ion Ionescu-Bizet a rãmas în istoria orasului Giurgiu. Si azi podul este cunoscut sub numele Podul Bizet desi este folosit numai de pietoni. În perioada 1923-1926 a prezidat Comisia tehnicã a Capitalei. Iatã ce s-a scris într-un articol al vremii.” Toatã clientela politicã interesatã …. s-a gãsit în fata zidului intransigentei lui Ion Ionescu. Intransigentã în afacerile comunale nu se mai pomenise si inginerul Ion Ionescu a trebuit sã demisioneze, cãci altfel s-ar fi primejduit pozitia însãsi a primarului care-l numise”.
Profesor sever cu sine.
Cariera de inginer s-a împletit cu cea de profesor. În 1902 este numit profesor pentru „ lucrãri de staticã graficã, rezistenta materialelor, hidraulicã si proiecte de poduri” unde a functionat timp de 12 ani, apoi a preluat cursul de poduri , predat de Anghel Saligny, dupã ce acesta s-a pensionat. În cariera de profesor s-a cãlãuzit dupã trei principii pe care le-a enuntat astfel.” Profesorul este rãspunzãtor de timpul pe care elevii îl pierd în scoalã la cursurile si la lucrãrile pe care le fac. Acolo trebuie sã li se dea elevilor tot ce le este necesar pentru instructia si educatia lor tehnicã. … Al doilea principiu cãlãuzitor a fost de face ca elevii sã iasã din scoalã cu încredere deplinã în ei însisi cã sînt în stare sã facã fatã cerintelor practicii, sã aibã încredere în puterea lor de a concepe si practica lucrãri tehnice….Un al treilea principiu cãlãuzitor a fost seriozitatea în îndeplinirea datoriilor. Mi-am impus aceasta întâi mie, mi-am impus sã fiu sever cu mine si apoi cu elevii”. Aceastã atitudine i-a atras adversitatea unor colegi, dar numãrul admiratorilor a fost mai mare decât al detractorilor. Ca dovadã, iatã o epigramã, intitulatã „Gelozie” si scrisã de ing.Edgar Russu la aniversarea de 68 de ani a lui Ion Ionescu-Bizet.
„Un pod la Giurgiu se lãuda odatã
Cã domnul profesor îi e tatã.
Toate podurile din tarã
Protestarã.
Ce e?Nouã nu ne e nimic?
De nu ni-i tatã, ni-i bunic!”

Apãrãtor al inginerilor români.
Ion Ionescu a desfãsurat o activitate bogatã în Societatea Politehnica, înfiintatã în 1881, cu ocazia inaugurãrii cãii ferate Buzãu-Mãrãsesti. A fost secretarul Societãtii Politehnica timp de 13 ani, apoi timp de nouã ani , între 1923 si 1932, a fost vicepresedinte, iar între 1932 si 1934 a fost Presedintele acestei societãti profesionale. Pentru a demonstra consistenta activitãtii desfãsurate în aceste functii mentionez motiunea propusã de Ion Ionescu cu ocazia protestului fatã de atitudinea autoritãtilor care, pentru executarea alimentãrii cu apã a orasului Iasi , a întocmit caietele de sarcini astfel încât inginerii si antreprenorii români sã fie înlãturati de la licitatie. Iatã finalul acestei motiuni: ”Societatea politehnica, deplin convinsã cã aceastã lucrare se poate executa, fie în totalitate, fie fractionatã în loturi, de cãtre inginerii antreprenori români, regretã cã s-a eliminat concurenta inginerilor români si îsi exprimã speranta cã pe viitor asemenea proceduri nu se vor mai întrebuinta”. Nu aveti impresia cã istoria se repetã?
Recunoastere
Ion Ionescu a fost un educator complex. A fost unul dintre membrii fondatori ai Societãtii „ Gazeta matematicã” unde a publicat constant, inclusiv articole de istoria matematicii. A scris articole educative si în revistele „ Natura” si „ Buletinul Societãtii Politehnica”
Pentru meritele sale a fost ales, în 1919, membru corespondent al Academiei Române, sectia stiintificã. Cuvântul de primire l-a rostit academicianul Gheorghe Titeica .În final acesta a spus: „ Asadar, inginer distins, profesor eminent, scriitor ales, luptãtor pe tãrâmul cultural, domnul Ionescu socotesc cã are toate însusirile spre a fi ales membru corespondent al Academiei Române”.
În testamentul pe care l-a scris în 12 august 1946 a cerut ca la înmormântare sã nu se tinã discursuri. Tot prin acest testament a lãsat casa sa din str. Rãsuri nr. 25 Societãtii „ Gazeta matematicã” cu mentiunea ca în douã camere sã se facã o salã de lecturã pentru elevii de liceu din Bucuresti. La mai putin de douã luni, în 17 septembrie 1946, a trecut în nefiintã si înmormântat asa cum a cerut: simplu, fãrã fast. Totusi, urmasii si colegii sãi, dupã un an , în 17 septembrie 1947 au organizat comemorarea lui Ion Ionescu-Bizet , iar cu aceastã ocazie s-au tinut discursuri remarcabile. Adunarea de comemorare s-a tinut în sala care îi purta numele din localul Scolii Politehnice din Bucuresti.

9 File românesti din istoria stiintei si tehnicii 16.07.2011

Ion Ionescu-Bizet- constructorul podului curb de la Giurgiu

Am avut ,în facultate, multi profesori în vârstã. Desi fiecare era o personalitate bine individualizatã, caracteristica lor comunã era….modestia. La Geometrie descriptivã si la Desen tehnic l-am avut ca dascãl pe profesorul Paul Eugen. Purta ochelari cu multe dioptrii dar desenele erau impecabile. Studentii îi spuneau “ Mos Paul”. Era originar dintr-un sat din Bistrita-Nãsãud. Într-o searã a venit la noi în cãmin si ne-a povestit multe întâmplãri din viata domniei sale. Desi au trecut mai bine de 40 de ani de atunci îmi aduc aminte expresia fetei si a ochilor când ne povestea cum “ tãtuca m-o suit în cãrutã , m-o dus la liceu la Nãsãud si mi-o zâs : fiule, musai sã înveti carte bine…”. Pentru domnia sa cuvântul pãrintelui a fost lege. Despre viata unora dintre profesorii mei am aflat în timp si alte detalii, dar prea putine. În documentarea mea despre Cristea Mateescu, oltean constructor de baraje hidrotehnice, am aflat cã a scris o carte biograficã despre Ion Ionescu, unul dintre profesorii sãi, publicatã în vremea când eram student. Am cumpãrat cartea si am citit-o. M-a frapat modestia profesorului Ion Ionescu si cultul pentru pãrinti.
.
Incursiune biograficã
Ion Ionescu, apelat toatã viata cu prenumele de Iancu, s-a nãscut la 4 decembrie 1870, în cãtunul Stoienoaia, comuna Creata-Lesile din judetul Ilfov, la 30 km de Bucuresti. Asezare cu istorie dacã tinem seama cã aici s-au gãsit urme ale culturii Dridu din secolele IX- X. Tatãl sãu, Nicolae Ionescu , podgorean din Valea Cãlugãreascã, era administrator al mosiei Stoienoaia, proprietatea fratilor Darvari, iar mama sa, Atina, nãscutã Diamandescu era o femeie harnicã. Desi a început scoala la tarã, pãrintii au decis, dupã primul an, sã-l înscrie la scoala „Clementa” apoi la Scoala de Rosu nr.1 din Bucuresti. Avea 10 ani când tatãl sãu s-a îmbolnãvit . Iancu si-a amintit toatã viata de cuvintele pe care i le-a spus tatãl sãu în ultimele clipe de viatã . „ Atunci mi-a spus sã citesc mult si sã învãt bine ca sã pot îngriji de mama mea când voi fi mare. Cuvântul lui l-am pãstrat cu sfintenie, cãci am învãtat cu toatã stãruinta si am stat cu mama pânã la moartea ei. Pe dânsa am avut-o ca exemplu de muncã si constiintã la îndeplinirea datoriei; de la ea am luat spiritul de corectitudine, de economie, de a trãi modest”. Situatia financiarã l-a obligat sã se înscrie la o scoalã comercialã si nu la liceu, sã lucreze pe post de contabil la mosia din satul natal. În aceastã perioadã l-a întâlnit, ca profesor de chimie , pe dr.C.I.Istrati pe care l-a avut ca model pentru lectiile sale clare si pentru îndemnurile lui morale. A învãtat mult de unul singur .În anul 1889 a sustinut concursul de admitere la Scoala Nationalã de Poduri si Sosele . A reusit pe primul loc obtinând astfel si o bursã de studii. A dat meditatii, a lucrat ca preparator , a tradus cãrti si a câstigat banii necesari pentru asi întretine întreaga familie. A gãsit si aici modele pentru viata sa profesionalã : Anghel Saligny- inginer modern cu o vastã culturã si experientã; Gheorghe Duca – directorul sever, hotãrât în atingerea obiectivelor propuse.
Inginer intransigent
La terminarea studiilor superioare, în 1894, se angajeazã ca inginer la cãile ferate. A lucrat la construirea cãii ferate Cernavodã-Fetesti care fãcea legãtura cu tronsonul Cernavodã- Constanta, inauguratã la 4 octombrie 1860 , cu o lungime de 65 km, si cu tronsonul Bucuresti-Fetesti, dat în functiune de 15 ani, adicã în 1879.La 1 ianuarie 1890 este numit subdirector apoi director la Serviciului hidraulic din Bucuresti. În aceastã calitate coordoneazã proiectarea si constructia podului peste bratul Sf.Gheorghe din bazinul de la Giurgiu. Datoritã formei terenului si a subsolului, podul dublu, cale feratã si sosea, are o formã curbã , unicã la vremea aceea în lume. Prin aceastã lucrare, inauguratã în 1905, Ion Ionescu-Bizet a rãmas în istoria orasului Giurgiu. Si azi podul este cunoscut sub numele Podul Bizet desi este folosit numai de pietoni. În perioada 1923-1926 a prezidat Comisia tehnicã a Capitalei. Iatã ce s-a scris într-un articol al vremii.” Toatã clientela politicã interesatã …. s-a gãsit în fata zidului intransigentei lui Ion Ionescu. Intransigentã în afacerile comunale nu se mai pomenise si inginerul Ion Ionescu a trebuit sã demisioneze, cãci altfel s-ar fi primejduit pozitia însãsi a primarului care-l numise”.
Profesor sever cu sine.
Cariera de inginer s-a împletit cu cea de profesor. În 1902 este numit profesor pentru „ lucrãri de staticã graficã, rezistenta materialelor, hidraulicã si proiecte de poduri” unde a functionat timp de 12 ani, apoi a preluat cursul de poduri , predat de Anghel Saligny, dupã ce acesta s-a pensionat. În cariera de profesor s-a cãlãuzit dupã trei principii pe care le-a enuntat astfel.” Profesorul este rãspunzãtor de timpul pe care elevii îl pierd în scoalã la cursurile si la lucrãrile pe care le fac. Acolo trebuie sã li se dea elevilor tot ce le este necesar pentru instructia si educatia lor tehnicã. … Al doilea principiu cãlãuzitor a fost de face ca elevii sã iasã din scoalã cu încredere deplinã în ei însisi cã sînt în stare sã facã fatã cerintelor practicii, sã aibã încredere în puterea lor de a concepe si practica lucrãri tehnice….Un al treilea principiu cãlãuzitor a fost seriozitatea în îndeplinirea datoriilor. Mi-am impus aceasta întâi mie, mi-am impus sã fiu sever cu mine si apoi cu elevii”. Aceastã atitudine i-a atras adversitatea unor colegi, dar numãrul admiratorilor a fost mai mare decât al detractorilor. Ca dovadã, iatã o epigramã, intitulatã „Gelozie” si scrisã de ing.Edgar Russu la aniversarea de 68 de ani a lui Ion Ionescu-Bizet.
„Un pod la Giurgiu se lãuda odatã
Cã domnul profesor îi e tatã.
Toate podurile din tarã
Protestarã.
Ce e?Nouã nu ne e nimic?
De nu ni-i tatã, ni-i bunic!”

Apãrãtor al inginerilor români.
Ion Ionescu a desfãsurat o activitate bogatã în Societatea Politehnica, înfiintatã în 1881, cu ocazia inaugurãrii cãii ferate Buzãu-Mãrãsesti. A fost secretarul Societãtii Politehnica timp de 13 ani, apoi timp de nouã ani , între 1923 si 1932, a fost vicepresedinte, iar între 1932 si 1934 a fost Presedintele acestei societãti profesionale. Pentru a demonstra consistenta activitãtii desfãsurate în aceste functii mentionez motiunea propusã de Ion Ionescu cu ocazia protestului fatã de atitudinea autoritãtilor care, pentru executarea alimentãrii cu apã a orasului Iasi , a întocmit caietele de sarcini astfel încât inginerii si antreprenorii români sã fie înlãturati de la licitatie. Iatã finalul acestei motiuni: ”Societatea politehnica, deplin convinsã cã aceastã lucrare se poate executa, fie în totalitate, fie fractionatã în loturi, de cãtre inginerii antreprenori români, regretã cã s-a eliminat concurenta inginerilor români si îsi exprimã speranta cã pe viitor asemenea proceduri nu se vor mai întrebuinta”. Nu aveti impresia cã istoria se repetã?
Recunoastere
Ion Ionescu a fost un educator complex. A fost unul dintre membrii fondatori ai Societãtii „ Gazeta matematicã” unde a publicat constant, inclusiv articole de istoria matematicii. A scris articole educative si în revistele „ Natura” si „ Buletinul Societãtii Politehnica”
Pentru meritele sale a fost ales, în 1919, membru corespondent al Academiei Române, sectia stiintificã. Cuvântul de primire l-a rostit academicianul Gheorghe Titeica .În final acesta a spus: „ Asadar, inginer distins, profesor eminent, scriitor ales, luptãtor pe tãrâmul cultural, domnul Ionescu socotesc cã are toate însusirile spre a fi ales membru corespondent al Academiei Române”.
În testamentul pe care l-a scris în 12 august 1946 a cerut ca la înmormântare sã nu se tinã discursuri. Tot prin acest testament a lãsat casa sa din str. Rãsuri nr. 25 Societãtii „ Gazeta matematicã” cu mentiunea ca în douã camere sã se facã o salã de lecturã pentru elevii de liceu din Bucuresti. La mai putin de douã luni, în 17 septembrie 1946, a trecut în nefiintã si înmormântat asa cum a cerut: simplu, fãrã fast. Totusi, urmasii si colegii sãi, dupã un an , în 17 septembrie 1947 au organizat comemorarea lui Ion Ionescu-Bizet , iar cu aceastã ocazie s-au tinut discursuri remarcabile. Adunarea de comemorare s-a tinut în sala care îi purta numele din localul Scolii Politehnice din Bucuresti.

ttp://gheorghe.manolea.ro

2 COMENTARII

  1. uitev cu romanisme daste ne LAUDAM…cu podu da la gr si ala din bucuresti….aia pan america au poduri de 27 km..in san francisco,,manhatan,,si altele,,si ce sa vezi nu e in curba …nu-l mai lauda nimeni,,,da noi romanasii cu daste,,,podu,,piiizdhii…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.