Pe drumul care te poartă de la Ghimpaţi spre Giurgiu, după satele Schitu şi Vlaşin, în colţul pădurii de la Valea Bujorului, un indicator te îndeamnă spre  Schitul Acoperământul Maicii Domnului. Fără să stau pe gânduri am pătruns pe „culoarul” ce te conduce prin pădurea seculară ai cărei copaci stau să înfrunzească, lăsând încă la vedere cerul senin. Am trecut de satul numit Valea Bujorului, (nu întâmplător, ci pentru că în luna mai în poieniţele codrului înfloreşte din belşug bujorul românesc) şi am descoperit lângă o altă pădure, în vecinătatea satului Chiriacu, o mică mănăstire, aşezare călugărească situată într-un loc retras, la vreo 600 de metri de şoseaua principală. Este un aşezământ mo­nahal relativ nou, sfinţit în 2006, la 1 oc­tom­brie, în prezenţa celui dintâi episcop al Giurgiului, Preasfinţitul Părinte Ambrozie.

Acoperişul bisericuţei din lemn străluceşte în soare. Sfântul lăcaş este înconjurat de verdele crud al câmpului. Din depărtare, bisericuţa pa­re miniaturală şi este asemenea unui giuvaier lângă bătrânul codru. M-a întâmpinat părintele stareţ Dionisie Cârjan. Prin acoperişul sfântului lăcaş se aude şuieratul vântului, dar şi gân­gu­ritul porumbeilor. Părintele stareţ Dionisie deapănă povestea acestui aşezământ religios, care, în 2006, mai bine de două luni, a avut un singur sălăşluitor. La doi ani de la târnosirea bi­se­­ricii de lemn, cu hramul Sfântul Ilie, a fost pu­să şi piatra de temelie şi pentru biserica de zid, după cum este numele aşezământului monahal, la praznicul Acoperământului Maicii Domnului (1 octombrie), cel de-al doilea sfânt lăcaş care va fi ctitorit având hramul Sfântului Ioan Botezătorul.

Smerenie
Părintele stareţ a intrat în viaţa monahală în 1994, însă tendinţa spre viaţa de mănăstire o avea de multă vreme. În anii comunismului cu greu se trecea la călugărie. Se intra abia pe la 60 de ani cu acordul familiei. „Puţini au intrat pe atunci, cei care au fost pe la seminarii au reuşit să se mai retragă. Prin 1971 am avut neşansa să nu intru la Seminariu, dar am rămas consecvent ideii. Părintele stareţ Irineu Iuraşcu de la mănăstire la Plumbuita, cel care a redes­chis mănăstirea Comana în 1992, m-a luat sub «aripa» sfinţiei-sale şi, încet, încet, am deprins rânduiala şi canoanele. La început mi-a dat un fel de îndrumar de viaţă călugărească, fiind mirean. M-a învăţat în primul rând ce este răbdarea şi smerenia fiindcă atunci când vii din lume pe poarta mănăstirii, cu smerenia eşti puţin certat. M-a pregătit fără să-mi dau seama că el face acest lucru, mergând zi de zi şi duminicile, la slujbe. Patru ani am stat ca frate de mănăstire. După ce am trecut la călugărie, am învăţat şi mai multe despre răbdare, smerenie şi ascultare.

Unsprezece ani am stat la Mănăstirea Co­ma­na”, exprimă părintele stareţ şi continuă, adu­cându-şi aminte de lunile în care a fost singur la Mănăstirea de la Chiriacu. „Am în­ce­put eu, ca vieţuitor unic. A venit apoi cântăreţ un băiat de la Seminarul din Giurgiu, iar mai târziu, un alt frate, de la Mănăstirea Comana”. Astăzi, schitul are doi monahi şi doi fraţi.

Primul corp de chilii, unde se află şi stăreţia, a fost finalizat în 2007. „Încă nu are funcţio­nalitatea de stăreţie fiindcă stau şi eu, şi părintele Chiril, şi fratele acesta care este cântăreţ şi ne chinuim să închegăm o obşte, dar din pă­cate, foarte puţini mai caută să intre în viaţa monahală. Atât în mănăstirile de călugări şi în mănăstirile de maici sunt tot mai puţini mo­nahi şi monahii”, mai spune părintele sta­reţ, făcând precizarea că mănăstirile de la câm­pie au dus lipsă de personal de multă vre­me.

Viaţă de obşte
Ca în orice mănăstire, programul liturgic este respectat cu stricteţe. Slujbele sunt impresionante, de o frumuseţe aparte însă, deşi schitul nu este departe de localităţile Izvoarele, Chiriacu şi Valea Bujorului, nu se adună foarte mulţi credincioşi. Oamenii locului nu sunt conştienţi încă de izvorul de „apă vie”, de harul duhovnicesc aflat pe plaiurile lor. Merg la slujbă cam aceiaşi, de fiecare dată, în special vârst­nici, dar şi câţiva copii. „Avem puţin noroc că băiatul pe care îl avem aici din 2006 este student la Teologie la Târgovişte, predă religia aici, în sat. Însă pentru cei care vor să vină nu e un mijloc de transport şi până la şosea sunt 600 de metri. Sunt cei în vârstă care ne cercetează, au venit şi iarna şi pe ploaie. Dar sunt duminici, în timpul iernii, când este zăpadă mare şi slujim singuri. Poate şi unde suntem mai depărtaţi, mai singuratici, mai la început, poate nu ne ştie lumea… La sărbătorile mai mari mai vin şi din împrejurimi. Noi respectăm programul liturgic. Nimic nu se sare”, adaugă părintele stareţ.

În viaţa de obşte călugării pun toate în comun şi fac toate în comun: slujbele, masa, lucrul, toate cele necesare vieţii. „Este viaţă de obşte, se mănâncă în obşte la trapeză, munca, tot de obşte, apoi, fiecare ce mai are la ascultări. Mai spargem un lemn, mai avem grijă de un animal…”.

Chiliile schitului nu sunt încă finalizate. De curând a început şi construcţia porţii şi a unui turn-clopotniţă care va fi ridicat prin sprijinul unui binefăcător. Părintele stareţ speră ca din toamnă să fie începută şi zidirea noii biserici, din cărămidă. „Să ne dea bunul Dumnezeu şi Maica Domnului putere de muncă. Vrem să mai facem încă un rând de chilii, să fie zece, şi un arhondaric pentru eventualii oaspeţi, dar şi o trapeză pentru că nu putem sta la agape mai ales toamna, la hram, la 1 oc­tom­brie. A doua biserică va avea hramul Sfântului Ioan Botezătorul. Va fi un hram de iarnă. Sper ca în toamna asta să  punem temelia şi pentru bi­serica mare, fiindcă e greu, în ziua de hram a fost cam înghesuit soborul de preoţi. Cred că Maica Domnului nu-şi lasă copiii neajutaţi, fiindcă tot ansamblul acesta este sub Aco­perământul Maicii Domnului care este stareţa tuturor mănăstirilor”, spune cu nădejde părintele stareţ.

Încuviinţez şi-mi iau rămas bun de la părintele Dionisie, nu înainte de a cerceta cu privirea câmpul şi pădurea din apropiere ce a făcut parte cândva din măreţii codri ai Vlăsiei.

Pe Valea Câlniştei
Aici, pe Valea Câlniştei s-au format în urmă cu mai bine de 200 de ani satele Izvoarele şi Chiriacu, având la îndemână codrii seculari ce-i adăposteau pe localnici în faţa pericolelor purtătorilor de şalvari.  Satul Chiriacu îşi trage numele de la proprietarul Bimbaşa Chiriac numit de localnici şi căpitanul Kiriac şi avea însărcinarea de a veghea asupra pericolelor ce pândeau hotarele. Îşi avea moşia pe aceste meleaguri. Se spune că urmaşul căpitanului Kiriac a fost Ştefan Kiriac Arsache a cărui moşie era până la Stăneşti şi Arsachi. Cândva, se spune că înălţimea ierburilor din poienile şi luminişurile pădurii erau atât de înalte încât călăreţul nici nu se vedea de pe calul său. Satele Izvoarele şi Chiriacu sunt şi astăzi, ca totdeauna, despărţite de podul sub care se ascundeau carele cu boi încărcate cu lăzile de zestre pe când năvălitorii turci traversau în cealaltă parte, după cum povesteau bătrânii locului.

http://www.jurnalul.ro/special/reportaje/izvor-duhovnicesc-la-schitul-chiriacu-577245.html

Autor: LUMINITA CIOBANU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.