O doctoriţă  cunoscuta a mărturisit zilele trecute: „Eu îmi chem pacienţii cu gândul, mă crezi? Uite, mă gândesc la «x», întreb ce-o mai face, parcă nu l-am văzut de mult şi mă trezesc că mă sună peste o jumătate de oră. Apoi, cu soţul meu. El vrea să-i dau sarea, de exemplu, nu-mi spune nimic, dar eu îi dau sarea şi el mă întreabă: «De unde ştii că voiam sarea»? Iar eu zic că nu ştiu de unde ştiu, dar ştiu pur şi simplu”. Interesant este faptul că toată lumea experimentează asemenea evenimente telepatice „involuntare”, semn că telepatia face parte din experienţa obişnuită a vieţii. Ce-i mai interesant în legătură cu această capacitate a oamenilor de a comunica fără telefon mobil, fără internet, fără nici un instrument material cunoscut, ci doar prin intermediul gândului şi la orice distanţă este faptul că telepatia devine evidentă „când vrea ea şi mai rar când vrem noi”. Există oameni cu anumite capacităţi extrasenzoriale, capabili să descifreze mesajul telepatic în mod voluntar şi conştient, dar şi aici s-au descoperit diferite limite privind receptarea şi transmiterea mesajului, cum a şi fost dovedit prin experimente că oamenii au capacitatea de a transmite şi recepţiona gânduri, imagini sau idei. Cu alte cuvinte, comunicarea mentală are reguli pe care nu le cunoaştem încă.

Pe noi ne interesează acum telepatia involuntară, de care suntem afectaţi cu toţii şi care, uneori, ca în cazul doctoriţei, ne face să ne bucurăm. Există teorii care susţin că mintea este doar receptorul gândurilor, al ideilor deja existente într-un câmp subtil, iar minţile noastre nu fac decât să le culeagă de acolo, aşa cum ar culege copiii cireşele dintr-un pom. Dacă am accepta că acest lucru este adevărat, atunci pu­tem spune că nu există un receptor şi un transmiţător al gândurilor, că medicul nu şi-a chemat pacientul cu gândul, cât faptul că creierul fiecăruia s-a pus pe aceeaşi frecvenţă şi a ascultat aceleaşi gânduri, în acelaşi timp.

Mulţi oameni constată în experienţă că minţile vorbesc dincolo de cunoaşterea, voinţa, înţelegerea sau acceptarea lor, dar sunt inconştienţi de existenţa unor detalii mărunte, care i-ar putea ajuta să evite intrarea minţii pe frecvenţe periculoase sau în câmpuri de atracţie ale conştiinţei, din care-i greu să ieşi şi dacă eşti iniţiat. Am citit în Jurnalul Naţional de săptămâna trecută un articol despre depresie. Reporterul intervievase nişte persoane, care relatau că s-au îmbolnăvit grav când s-a întâmplat povestea cu Mădălina Manole şi de atunci starea lor părea să nu aibă leac.

Dacă noi am şti, de exemplu, că orice subiect dramatic, o poveste tristă, un dezastru sau o crimă (am remarcat astfel de evenimente frecvent în ultima vreme şi-i bine să vă feriţi să mai fiţi atenţi la ele) sunt pasibile să ne atragă minţile în „câmpul conştiinţei” care a generat evenimentul şi să ne prindă mintea ca într-o capcană, ne-am abate atenţia de la aceste subiecte.

Atenţia  noastră este cheia; dacă suntem atenţi la subiecte dramatice şi ne implicăm emoţional tot mai mult, mintea ne este captată în acel câmp. Creierul nostru percepe tele­patic, se conectează la infor­maţiile existente în câmpul sfâşierii interioare, al agresivităţii, al depresiei etc. şi, ca o consecinţă, ne trezim diagnosticaţi cu depresie, ne trezim agresivi, violenţi şi răi sau, mai bine spus, ne trezim gândind gândurile existente într-un câmp al nefericirii şi al suferinţei. Deşi „teoria câmpurilor de atracţie ale conştiinţei” este susţinută de câţiva adepţi, între care doctorul David Hawkins, cu o mare pregătire în psihiatrie, deci nu are un accept ştiinţific extins, viaţa ne-ar putea convinge înainte de a ne convinge ştiinţa. Acei oameni care au rămas închişi într-o lumea a suferinţei, doar privind intens şi emoţionându-se în faţa unei drame existenţiale, pot fi cea mai bună confirmare a faptului că avem nevoie să filtrăm atenţia pe care o acordăm unor evenimente publice.

Chiar şi atunci când mii de oameni privesc către o poveste „de despărţire”, statisticile ar putea arăta în următoarea perioadă o creştere a incidenţei despărţirilor şi o exacerbare a agresivităţii în cuplu. Ceea ce vedem ne influenţează minţile şi altfel decât ne spune lumea ştiinţifică momentan. Dacă gândurile sunt într-un câmp, precum pomii într-o pădure, atunci rămâne în alegerea noastră să ne punem la umbra pomului bun sau al celui toxic. Pe măsură ce vom da mai puţină atenţie răului, ne şi îndepăr­tăm de el. Pe măsură ce ne vor interesa mai puţin evenimentele dramatice, ele se vor în­de­părta de noi. Invers, minţile celor in­teresaţi de lucruri frumoase, de evenimente plăcute, de ştiinţă, de artă, de religie etc. Se vor adăposti singure de furia depresiei, a agresi­vi­tăţii, a frustrării şi a suferinţei umane.

2 COMENTARII

  1. Un blog interesant…contine de toate pentru toti…si stirile sunt dinamice …racordate la realitate…imi place

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.